BOLI INFECTIOASE - Leptospiroza

Este o boală infecto-contagioasă produsă de bacterii din genul Leptospira, ce se caracterizează clinic prin septicemie iar anatomo-patologic prin leziuni gastrice, hepatice, renale, genitale şi nervoase, ce afectează câinele de orice vârstă evoluând atât sub formă de focar cât şi sporadic.

Sursele de infecţie sunt reprezentate de animalele bolnave ce elimină germenii prin diversele secreţii şi excreţii (dintre care cea mai importantă este urina), precum şi diverşi vectori (şobolani, şoareci ce răspândesc leptospire prin urină chiar la doi ani de la infectare).

Germenii pătrund cu uşurinţă prin soluţiile de continuitate ale căilor digestive superioare (aciditatea îi distruge), semnalându-se dese cazuri când aceştia pătrund chiar prin pielea sau mucoasele intacte.

Clinic leptospiroza (produsă la câini în special de L. canicola şi L. Icterohaemorragiae), se manifestă sub mai multe forme:

  1. Forma digestivă (tifosul abdominal canin) – exprimată printr-o gastro-enterită hemoragică, cu evoluţie supraacută, acută şi subacută, caracterizată (în forma acută), prin polidipsie, abatere, vomă, mialgii, peteşii pe mucoasa gingivală. Voma devine ulterior hemoragică , apare diaree profuză, hemoragică, oligurie, în urină fiind prezenţi cilindrii hialini, celule epiteliale, hematii, chiar leptospire.
  2. Forma icterică – mult mai rară decât cea digestivă, se manifestă prin icter, inapetenţă, hemoragii pe mucoase, melena, oligurie, uremie, cilindrii hialini.

Forme rare ale leptospirozei: renale şi nervoase.

Tratamentul vizează distrugerea germenilor din organism cu ajutorul antibioterapiei, rehidratări susţinute, protejarea ficatului şi a rinichilor prin instituirea unui regim dietetic adecvat.

Prevenirea apariţiei leptospirozei se face prin vaccinarea câinilor cu vaccinuri polivalente ce includ tulpinile de Leptospira cel mai frecvent întâlnite conform schemelor de vaccinare recomandate de medicul veterinar.

Jigodia (Boala lui Carre)

Este o boală infecto-contagioasă afectând câinele la toate vârstele, caracterizată prin gastroenterită, bronhopneumonie, catar oculonazal, afecţiuni nervoase dintre cele mai diverse, leziuni cutanate.

Boala este produsă de un virus neuro-epiteliotrop, lucru ce explică aria largă de distrugeri tisulare şi nervoase. Afectează canidele de toate vârstele, cei mai sensibili fiind căţeii tineri.

Animalele bolnave elimină virusul prin secreţiile nazale, lacrimale, bronhice, urinare, răspândindu-l în mediu. Boala debutează cu apatie, dispnee, hipertermie, catar oculo-nazal muco-purulent, după care poate lua mai multe forme:
- Forma digestivă ce se manifestă ca o gastroenterită gravă cu vomă şi diaree, însoţită de deshidratare gravă (se poate confunda cu Parvoviroza),
- Forma pulmonară ce se manifestă sub forma unei bronhopneumonii clasice foarte grave, cu apatie, anorexie, dispnee, jetaj abundent muco-purulent, ulterior purulent, hipertermie, tuse, slăbire rapidă,
- Forma nervoasă ce apare fie după debutul bolii fie ulterior unei forme enunţate mai sus, uneori chiar după remiterea acestora la un interval de 20-30 de zile. Se manifestă prin afecţiuni neurologice diverse în funcţie de centrul nervos afectat de virus, respectiv importanţa sa în cadrul organismului. Se pot enumera o serie de manifestări cum ar fi: pareze, paralizii, tremurături musculare, atitudini nefireşti, urlete continuu, izbiri de obiecte înconjurătoare, etc.
- Forma cutanată (rară), fiind o formă cronică, succedând deobicei celei acute, care se manifestă prin diverse leziuni degenerative cutanate, în special pe cuzineţii plantari.

Jigodia este o afecţiune extrem de dificil de tratat, întrucât deseori unei forme ce răspunde tratamentului aplicat, îi urmează o altă formă, cea nervoasă, sau o altă formă vindecabilă, căreia îi urmează cea nervoasă. De regulă forma nervoasă este letală întrucât ea afectează centrii nervoşi importanţi ai organismului.
Există însă şi cazuri în care virusul atacă centrii nervoşi mai puţin importanţi, a căror distrugere este compatibilă cu supravieţuirea ulterioară a animalului. În aceste cazuri, animalul rămâne cu sechele nervoase de diverse gravităţi, de la simple atitudini nefireşti (pas de cocoş, capul ridicat, nefiresc, mişcări involuntare ale membrelor) şi până la pareze şi paralizii diverse.

Tratamentul vizează remiterea efectelor fiecărei forme de boală în parte, prin antibioterapie susţinută, corticoterapie (tratament făcut asupra scoarţei cerebrale), administrarea în doze mari a vitaminelor şi a susţinătoarelor hepatice, hiperimunizarea cu vaccin antijigodios, prin administrarea unei duble doze vaccinale.
În cazul în care boala se depistează precoce, administrarea de imunoglobuline specifice, respectiv anticorpi antijigodioşi, asociată cu antibioterapie, duce la rezultate pozitive.

Prevenirea bolii se face prin limitarea posibilităţilor de intrare în contact cu virusul a animalelor receptive şi prin imunizarea câinilor conform schemelor de vaccinare recomandate de medicul veterinar.

BOLI INFECŢIOASE - Parvoviroza

Parvoviroza - este o afecţiune infecto-contagioasă a tineretului canin caracterizată prin simptome grave de gastro-enterită hemoragică, uneori miocardită, cu o evoluţie supraacută sau acută.
Este boala infecţioasă ce apare cel mai rapid în efectivele de canide, repectiv la vârsta cea mai scăzută (7-8 săptămâni). Este o viroză extrem de contagioasă, animalele bolnave eliminând virusul prin diaree, lacrimi etc. Prin uscarea acestora, virusul este purtat pe particule de praf, fiind răspândit pe arii foarte largi.

Parvoviroza se întâlneşte mai ales la căţeii foarte tineri (7-12 săptămâni), dar s-au semnalat şi cazuri de îmbolnăviri la vârsta de 8-9 luni. Afecţiunea debutează cu inapetentă, abatere, vomă şi după şi după câteva ore, diaree urât mirositoare. Mucoasa conjunctivală este injectată, cu tentă violacee, ochii se afundă în orbite, iar privirea devine mată. Animalul stă în decubit, ridicându-se doar pentru a voma (până la epuizare), diareea devenind hemoragică şi foarte urâz mirositoare.
După 24 de ore de la debut, starea animalului este deja extrem de gravă din cauza deshidratării acesta pierzând în continuare lichide datorită diareei hemoragice. Dacă nu se intervine între timp după 30 de ore de la debutul simptomelor animalul intră în colaps circulator prin hipovolemie (diminuare a volumului de sânge circulant) consecutivă deshidratării , acidoza metabolică completând acest panopticum de o gravitate deosebită, urmând în mod inevitabil moartea.

Tratamentul este extrem de laborios, vizând următoarele direcţii:
- Rehidratarea şi sprijinirea marilor funcţii,
- Antibioterapia.

Deshidratarea este principalul factor agravant al manifestării clinice a parvovirozei, contactaţi de urgenţă medicul veterinar. Virusul determină distrugeri ale epiteliului mucoasei digestive pe porţiuni mari, lucru ce determină un tranzit intestinal accelerat, dublat de hemoragii, drept pentru care trebuie intervenit şi cu substanţe antihemoragice.
Este de extremă importanţă sprijinirea ficatului cu vitamine hidrosolubile ( A, D3, K, E), alături de aminoacizii hepatoprotectori. Se va practica antibioterapie 4-5 zile la rând, folosind antibiotice cu spectru larg de acţiune, cu produse de uz veterinar ce conţin diverse asocieri de antibiotice şi chimioterapie.

Prevenirea apariţiei parvovirozei se face prin limitarea posibilităţii de intrare în contact a animalelor receptive cu animalele bolnave şi prin vaccinarea tineretului canin conform schemelor de vaccinare recomandate de medicul veterinar.

CÂINELE ŞI RELAŢIA CU MEDIUL ÎNCONJURĂTOR

Câinele intră în relaţie cu mediul înconjurător prin intermediul celor patru simţuri cunoscute: mirosul, auzul, văzul, simţul tactil. Caracteristicile modului de viaţă ale câinelui, au dus la situaţia în care unele simţuri au căpătat o deosebită sensibilitate, aşa cum sunt mirosul şi auzul. Pentru a putea să evaluăm corect aptitudinile naturale ale câinelui, este necesar să precizăm unele aspecte privind aceste simţuri.

MIROSUL
Simţ de excepţie, mirosul câinelui se apreciază a fi, prin fineţe şi subtilitate, de 100 de milioane de ori mai dezvoltat decât cel al omului.
S-a constatat că:
* un câine simte mirosul unor substanţe care pentru om sunt inodore; astfel câinele simte o cantitate infimă de sare dizolvată în 10 litri de apă;
* un câine simte mirosul unei picături de sânge dizolvată în 5 litri de apă;
* câinele percepe prin miros, aciditatea mărită a transpiraţiei unui om care se teme de el;
* câinele poate urmări cu precizie urma unui om care a trecut pe o stradă cu cel puţin 24 de ore înainte;
* suprafaţa ”câmpului de miros” a unui câine este de ordinul zecilor, chiar sutelor de centimetri pătraţi în timp ce la om aceasta abia ajunge la suprafaţa unei monezi de 50 de bani.
Este necesar să luăm în considerare şi unele particularităţi ale mirosului câinelui şi anume că el, chiar fără modificarea condiţiilor atmosferice, nu poate ”prelucra” o urmă proaspătă. Vânătorii au remarcat faptul că un câine nu simte potârnichile care clocesc sau puii mici ai acestora, în schimb depistează imediat puii mai mari sau masculii. Aprecierea asupra capacităţii de lucru a unui câine trebuie făcută cu discernământ, asigurându-ne că acesta a fost pus în condiţii corespunzătoare de lucru pentru verificarea aptitudinilor acestuia.

AUZUL
Auzul ocupă locul al doilea în ierarhia acuităţilor senzoriale. Un câine poate percepe sunete cu până la 100.000 vibraţii pe secundă, faţă de om, care percepe doar 17-25.000 vibraţii pe secundă, ceea ce înseamnă că un câine distinge semnale sonore în domeniul ultrasunetelor, lucru ce poate fi folosit prin utilizarea fluierelor cu ultrasunete, pe care câinii le aud de la mari distanţe, în timp ce omul nu le sesizează. Urechea câinelui poate diferenţia sunete ce se deosebesc între ele doar printr-un sfert de ton, el putând localiza astfel sursa emiţătoare. Raza de percepţie auditivă a câinelui este de 6 ori mai mare decât cea a omului.

VĂZUL
Prin intermediul văzului, care la câine este mult inferior ca acuitate celui al omului, acesta îşi confirmă justeţea percepţiilor olfactive şi auditive, doar în situaţiile în care imaginea vizuală îi este familiară. În schimb, simţul văzului la câine are o serie de calităţi deloc neglijabile:
* vede perfect obiectele aflate în mişcare;
* distinge mult mai bine ca omul, obiectele şi mişcările acestora în obscuritate;
* percepe foarte bine forma şi marginile corpurilor fizice;
* datorită particularităţii anatomice în ceea ce priveşte amplasarea ochilor, câinele percepe în câmpul său vizual mai multe obiecte sau personaje decât omul.
Experimental, s-a demonstrat la câine doar posibilitatea percepţiei culorilor galben, roşu, verde şi albastru.

SIMŢUL TACTIL
Cu toate că perii tactili din jurul botului, sau perniţele plantare sunt extrem de sensibile la atingeri sau presiuni, simţul tactil al pielii câinelui este slab dezvoltat. Putem trege concluzia că în scopul obţinerii unei cât mai complete imagini a mediului exterior, câinele se foloseşte cu precădere de simţul mirosului, auzului şi văzului. Nu trebuie ignorată însă capacitatea de orientare în spaţiu a câinelui, precum şi situaţiile care pun în lumină inteligenţa sa. Această ”inteligenţă” trebuie corelată cu acuitatea unora din simţurile sale şi puterea de memorare a informaţiilor primite prin intermediul acestora şi nu prin puterea de abstractizare, care nu o depăşeşte în nici un caz pe cea a unui copil de maxim 2 ani.
Astfel, trebuie înţeles faptul că un câine nu răspunde la comenzi, dacă el nu este interesat direct prin răsplata ce urmează executării comenzii: mângâieri, hrană, îngrijire. Acestea trebuie să fie stimulentele pentru formarea deprinderilor pe care dorim să le inoculăm câinelui. Manifestările afective ale câinelui, trebuiesc a fi înţelese nu ca rezultat al unei acţiuni inteligente sau a unor sentimente ”umane”, ci ca pe nişte reacţii instinctive sau reflexe condiţionate, formate pe fondul unor reflexe necondiţionate. În activitatea practică de dresaj, instructorul-dresor, trebuie să aibă în vedere următoarele:
1. se lucrează cu o fiinţă vie, nu cu un mecanism sau o maşină;
2. cu toate că este o fiinţă vie, nu trebuie să cădem în greşeala de a ”umaniza ” un câine;
3. să nu cerem doar, fără a-i oferi nimic în schimb;
4. motivaţia esenţială a câinelui în executarea unui ordin, este recompensa pe care ştie că o va primi la sfârşitul ”misiunii”;
5. dresorul trebuie să aplice în relaţiile sale cu câinele un tratament bazat pe principiu ”recompensă pentru buna, corecta execuţie”, în nici un caz molestarea animalului.
Un câine răspunde mai bine la comenzile stăpânului atunci când trăieşte lângă acesta, cunoscându-i inflexiunile vocii, decât un câine ţinut izolat, acesta devenind sălbatic, căpătând o serie de deprinderi rele: reacţii de agresivitate nejustificate de vreun pericol real, devine murdar, uită ceea ce a învăţat, pe scurt ”se îndobitoceşte”. Este foarte important ca un câine să devină agresiv cu oamenii doar atunci când i se ordonă, atunci el trebuind să atace, fără ezitare, pe oricine, chiar şi dacă până atunci fusese mângâiat de acea persoană. Câinele trebuie iubit, dar nu alintat, deoarece astfel devine capricios şi încearcă să se impună, ca şi cum ar fi ”şef de haită”, conform instinctelor sale strămoşeşti. Orice lipsă de fermitete a şefului atrage după sine tendinţa câinelui de a deveni şef de haită. Înainte de începerea cursului de dresaj se execută examenul zootehnic, cel medical veterinar precum şi cel psihologic.

CÂINELE creştere, dresaj, îngrijire

NOŢIUNI GENERALE DE ACORDARE A PRIMULUI AJUTOR

 

 

Adeseori viaţa câinilor accidentaţi poate depinde de rapiditatea şi calitatea primului ajutor care li se acordă de către proprietar.

Oprirea eventualei hemoragii

Aceasta se poate realiza prin aplicarea unui pansament strâns pe plagă unde se observă că tâşneşte sângele. În cazul în care hemoragia nu se opreşte se poate proceda la aplicarea a două legături cu faşă deasupra şi dedesuptul plăgii. Atenţie ! Aceste legături nu se vor ţine mai mult de două ore pentru a nu apare complicaţii la ţesuturile comprimate de feşe ( necroze prin hipoxie).

Respiraţia artificială

În cazuri de înec, asfixie, insolaţie, este necesar să se scoată câinele din mediul respectiv şi se face respiraţie artificială.

Animalul este aşezat pe spate, i se scoate limba din gură, curăţându-i-se cavitatea bucală de spumozităţi cu ajutorul unei cârpe. Se trag labele anterioare pe lângă cap rămânând în această poziţie 1-2 sec. După care se aduc de-alungul corpului spre abdomen presând din lateral cavitatea toracică astfel încât aerul din plămâni să iasă pe gură şi pe nas. Un ajutor va trage de limbă când picioarele sunt lângă cap eliberând-o când picioarele presează cutia toracică. Aceste mişcări se vor face într-un ritm de 15-20 pe minut timp de 10-20 de minute.